Vorbe din trecere...

Prea repede trecem pe langa lucruri. Blogul acesta este nascut din dorinta de a arunca la loc sigur niste ganduri din trenul care ma duce din loc in loc...Da, imi este frica ca s-ar putea sa uit, iar unele vorbe de demult s-ar putea sa ma ajute sa imi gasesc urmatoarea statie.

27 ianuarie 2010

Tribal Leadership

TED Video aici: http://www.ted.com/talks/lang/eng/david_logan_on_tribal_leadership.html
Un rezumat bun al cartii: http://www.triballeadership.net/UserFiles/File/ArticleExecutiveExcellence.pdf

Tribal Leadership
by Dave Logan, John King and Halee Fischer-Wright

Every company is a tribe, or a network of tribes—groups of 20 to 150 people in which
everyone knows everyone else, or at least knows of them. It’s a fact of life: birds flock, fish
school, and people “tribe.” Tribes are more powerful than teams, companies, or even superstar
CEOs, and yet their key leverage points have not been mapped—until now.

Great leaders know they can’t instantly change the culture of 100,000 people, or even 50
people, with gimmicks or trendy initiatives. Successful executives focus on developing their
culture one “tribe” at a time. The heart of leadership development is helping leaders to upgrade
the effectiveness of their tribes, taking these groups from “adequate” to “outstanding.”
Tribal Leaders focus on building the tribe—or upgrading the tribal culture. If they
succeed, the tribe recognizes them as the leader, giving them discretionary effort, cult-like
loyalty, and a track record of success. Divisions and companies run by Tribal Leaders set the
standard of performance in their industries, from productivity and profitability, to employee
retention. They are talent magnets, with people so eager to work with the leader that they will
take a pay cut. Their efforts seem effortless, leaving many people puzzled by how they do it.
Now you can better own your role as a tribal leader, and develop other leaders.

Five Stages of Tribal Culture
Tribes come in five flavors, marked by differences in talk and behavior. Tribal Leadership starts with recognizing which stage you have, and doesn’t stop until you reach Stage 5.

Stage 1 runs the show in criminal clusters, like gangs and prisons, where the theme is
“life stinks,” and people act out in despairingly hostile ways. This stage shows up in 2 percent
of corporate tribes, but leaders need to be on guard, as this is the zone of criminal behavior and
workplace violence. The best way for a leader to intervene is to get individual members out of
the group and into another.

Stage 2, the dominant culture in 25 percent of workplace tribes, says, in effect, “my life
stinks,” and the mood is a cluster of apathetic victims. People in this stage are passively
antagonistic, crossing their arms in judgment yet never getting interested enough to spark any
passion. Their laughter is quietly sarcastic, resigned. Tribal leaders intervene in Stage 2 by
finding those individuals who want things to be different, and mentor them—one at a time. Tell
them that you think they have potential. Over time, some will start to talk the Stage 3 language.
At that point, invite them to mentor another member of the tribe.

In Stage 3, the dominant culture in half of U.S. workplace tribes, the theme is “I’m
great” or, more fully, “I’m great, and you’re not.” In this culture, knowledge is power, and so
people hoard it, from client contacts to gossip People at this stage have to win, and winning is
personal. They’ll out-work, think, and maneuver their competitors. The mood that results is a
collection of “lone warriors,” wanting help and support and being disappointed that others don’t
have their ambition or skill. What holds people at Stage 3 is the “hit” they get from winning,
besting others, being the smartest and most successful. Tribal leaders intervene in Stage 3 by
identifying people’s individual values and then seeing which cut across the tribe. Point out the
values that unite people, and then construct initiatives that bring these values to life.

Stage 4 represents 22 percent of tribal cultures, where the theme is “we’re great,” and
another group isn’t. Stage four is the zone of Tribal Leadership where the leader upgrades the
tribe as the tribe embraces the leader. The leader transforms tribes of individuals into Stage 4
groups, and the tribal leaders in these groups focus people on their aspirations, and define
measurable ways to make a worldwide impact. As the tribal attention shifts from “we’re better”
to “we can make a global impact,” their culture shifts to Stage 5.

Stage 5 is the culture of 2 percent of the workforce tribes, where the theme is “life is
great” and focuses on realizing potential by making history. Teams at Stage 5 have produced
miraculous innovations. The team that produced the first Macintosh was Stage 5, and we’ve seen
this mood at Amgen. This stage is pure leadership, vision, and inspiration.

Identify which of these five cultures dominates your tribe, and start bumping your tribe to
the next stage by noticing the social groups that exist in your company. These are your tribes.
Then listen to the way they talk. Is it “life stinks” (Stage 1), “my life stinks” (Stage 2), “I’m
great” (Stage 3), “we’re great” (Stage 4) or “life is great” (Stage 5)? Move your tribes to the
next stage, until reaching Stage 5. These steps will help you move from adequate to outstanding,
and produce tribes that want to change the world.

Dave Logan, John King and Halee Fischer-Wright are coauthors of Tribal Leadership (HarperCollins) and partners of the management consulting firm CultureSync.

16 octombrie 2009

Talks Alain de Botton: A kinder, gentler philosophy of success

TED video aici: http://www.ted.com/talks/lang/eng/alain_de_botton_a_kinder_gentler_philosophy_of_success.html

In aceasta mica prezentare Alain de Botton face un mic rezumat al viziunii sale asupra anxietatii moderne generate de conceptele de succes si esec.

Alain de Botton remarca o asa numita Career Anxiety care deriva din urmatoarii factori:
1. Traim intr-o lume plina de znobi
2. Ni se imprima ca in aceasta lume putem realiza orice ne-am dori
3. Perversitatea conceptului de Egalitate care genereaza invidie
4. Meritocratia - care adauga presiune pe cei care nu reusesc
5. Judecarea batjocaritoare a celorlalti

Cateva note pt fiecare:
1. Alain de Betton considera ca snobismul este generat de judecarea unei persoane doar pe baza unei singure caracteristici. De exemplu pe baza cartii de vizite, a profesiei exercitate.
Snobismul este legat de conceptia materialista pe care ar avea-o oamenii dar care i se pare falsa. Oamenii nu au atata nevoie de obiecte ci de "rewardul emotional" pe care acele obiecte il aduc. O persoana care conduce ultimul racnet de Ferrari releva in principal insecuritatea emotionala in care se afla nu bunastarea financiara (sic!).
2. Al doilea factor de stress este promovarea ideii ca putem face orice, ceea ce creaza asteptari personale nerealiste. Insight-ul este ca de fapt nu poti fi successful intr-un domeniu fara sa esuezi in alt domeniu. In librarii au inceput sa coexiste doua tipuri mari de carti: cele care te invata sa faci orice si cele alocate pt oamenii cu low self-esteem(parere proasta despre sine).
3. Egalitatea. Nu poti invidia Regina Marii Britanii pur si simplu fiindca nu te poti raporta la ea. E o persoana prea ciudata, vine dintr-o lume prea diferita pt a te putea compara cu ea. Necazul este ca cu majoritatea persoanelor din jur si mai ales cu colegii de generatie din liceu comparatia nu este doar posibila ci si foarte probabila asa ca oamenii sunt macinati de invidie.
4. Meritocratia genuina nu exista. Lumea e prea complexa pt a putea judeca complet o persoana excluzand norocul si diversele sanse pe care le-a avut sau nu.
Daca in Evul Mediu un om sarac era vazut ca un "un-fortunate" (fara noroc de la Dumnezeu) astazi el este vazut ca un looser(ratat).
Meritocratia ii ridica pe castigatori in slavi dar ii ingroapa pe cei care rateaza. Efectul este rezultatul a 400 de ani de "evolutie" de la conceptul ca altcineva este principalul responsabil al destinului propriu la conceptia ca omul singur este responsabil pentru destinul sau.
5. Frica de failure nu vine atat din pierderea averii sau statutului cat din frica de judecata celorlalti. Instrumentul numarul unu de tortura a ajuns mass-media care este plina de descrieri picante alte ratarii celorlalti, locul principal de batjocara a celorlalti.

Ce sanse am avea sa scapam de o parte din aceasta presiune sociala:
1. Primul instrument, dezvoltat acum 2000 de ani este Tragedia - arta care este devotata sa urmareasca cum oamenii esueaza (si pe care ii compatimim nu batjocorim - vezi Othelo sau Hamlet).
2. A doua mare metoda ar fi disocierea personala intre valoriile proprii si valorile induse de ceilalti. E inevitabil ca de mic mostenim/asimilam valorile parintilor, mediului, ale marketingului si publicitatii moderne dar la un moment dat este nevoie de a ne retrage si a disocia intre lucrurile pe care ni le dorim din nevoie proprie si intre lucrurile pe care le dorim fiindca toata lumea le doreste si care ne acutizeaza stresul (vezi masini bengoase; case de lux; excursii exotice etc).

7 octombrie 2008

The Blue Kite


A inceput ca un film de propaganda maoista de anii 50...dar treptat realizezi ca este un fir care se tese. O impletitura de oameni simpli, adevarati peste care tavaleste istoria.

La final parca aveam o noua vizune asupra Chinei de azi. O realizare ca suntem incapabili cu ochii occidentali sa intelegem cum istoria s-a impregnat in mintile, obiceiurile si caracterele copiilor celor care au trait experimenele ideologicee comuniste de la mijlocul secolului XX.

Tin sa cred ca Zmeul Albastru a fost personajul principal din film, singurul lucru frumos si luminos care a razbatut din aceasta poezie trista. Poate are multiple semnificatii imaginea lui dar sincer nu cred ca are rost sa cautam explicatii profunde...ramane un sentiment la final ca zmeul acela semnifica ceva aparte, dincolo de mizeria unor oameni care ucid si distrug destine din considerente ideologice.

Pt mine unul, zmeul indeamna la mers pe o pajiste si inaltat...daca se opreste intr-un pom, prefer sa il dau jos, nu sa renunt si sa fac altul asa cum se intampla in film.

So, let's fly our kits!

PS: cred ca e un film care merita sa fie vazut.

27 septembrie 2008

Un veac de singuratate...

E o poveste proiectata in vartejurile unei tiribombe de circ... O rotire obsedanta de vieti si morti intr-un timp cataclismic strivit de singuratate...
Dincolo de pagini este o arta primara de povestitor, o curgere de fluviu care te imbiba cu o lume in care realitatea se impleteste cu supranaturalul.
E o carte de luat pe o insula pustie; de digerat; de recitit dupa ce ultima fraza a fost terminata.

18 august 2008

Wuxi si Lac Taihu

Initial Wuxi s-a numit YouXi, in traducere libera, “este cositor” dar dupa ce zacamantul s-a terminat numele localitatii a fost schimbat in Wuxi (adica nema cositor) :).
Orasul este la 126km de Shanghai si s-ar putea crede ca este unul mic (2,2 milioane doar centrul urban).

Am plecat sa schimbam aerul, dar aerul ne-a cam schimbat pe noi :). Nu am indurat niciodata o asemenea atmosfera umeda si calda ca in excursia asta. Nu era foarte cald, dar aerul era parca dintr-o sauna, o atmosfera aburinda hranita de umezeala lacului Taihu.
Taihu este al treilea lac ca marime din China, si dupa cum ne putem imagina, este mare (la fel ca multe lucruri in China cu exceptia chinezilor :))

Pe langa marime, un alt lucru interesant era apa de culoarea vopselei verzi cauzata de inmultirea excesiva a unei alge (in legatura cu nivelul ridicat al poluarii).
Foarte probabil apa era destul de ne-potabila judecand dupa culoarea de spanac topit dar la un moment am vazut chiar un peste destul de mare sarind din apa (probabil sa ia o gura de aer :)), asadar exista viata in lacul asta care la urma urmei arata destul de bine (cu toate ca nu puteai sa ii vezi celalalt mal la cat de mare era).

Pe langa facut poze (care au iesit destul de incetosate evident), ne-am transportat cu vaporul (la o insula destul de maricica) si ne-am plimbat prin parcurile pline de verdeata si linistite de pe langa lac.
Nu e prima data cand ma minunez de talentul si pasiunea chinezilor de a recrea o lume intr-o gradina sau un parc. Daca la Suzhou am zabovit si admirat gradini cochete, considerate adevarate opere de arta, aici pe malurile Taihu-ului, in parc, creasera o pestera (cu usa de sticla) si o cascada de unde de la o inaltime considerabila se pravalea apa pompata pe ascuns direct din lac. Mie cel putin toate astea imi par “fake” si atat de “made in China” ca nici nu ma mai minunez. Pentru chinezi painea si circul sunt la loc de mare cinste.

Orasul, nu era la fel de fain ca Shanghai, dar ne-a multumit si incarcat cu imagini noi (canale, blocuri, strazi, oameni mai deosebiti). Am inspirat pt o zi imagini non-Shanghai; am mancat niste vinete cu ciuperci exceptionale la un restaurant elegant pe care l-am zarit din autobuz pe drumul de intoarcere de la parc si am ajuns la concluzia ca nu putem manca taiteii si mancarea de tofu pe care am incercat-o la un fel de fast food chinezezc in parc. No way!

Poze aici

28 iunie 2008

My Blueberry Nights (2007)

Not so much to tell about this movie though... Oare cel mai bun film pt Wong Kar Wai o sa ramana "In the mood for love"?!
Din Blueberry nights am ramas cu gustul placintei peste care se topeste inghetata si cu primele minute ale filmului care promiteau. Nu a fost sa fie din pacata; poate din cauza actorilor care nu au jucat prea bine (ca sa nu zic prost), poate din cauza povestei care parca era un aluat din care se tragea din toate laturile pt a se mari. Muzica superba totusi in anumite momente iar la final pe generic, ca o semnatura, sound track-ul de la In the mood... Maybe the next one...

8 iunie 2008

Nanjing, 1 Mai 2008

(poze aici) Dupa ce tocmai vizitasem capitala nordica (Bei-jing), de mini-vacanta de 1Mai am purces spre cea sudica (Nan-jing); oras aflat la 300km nord de Shanghai. Am plecat pentru 4 zile nu pentru a bifa vizitarea unui oras turistic foarte important al Chinei (in special din motive istorice) dar pentru a ne bucura de primavara.
In Romania de 1Mai as fi preferat sa merg la tara la Valcea sau undeva la munte intr-o poiana la un gratar de ciuperci :), asa ca am incercat sa ne transformam calatoria asta cat mai mult intr-o reintoarcere la natura, fugind dintr-un Shanghai aflat sub povara unei urbanizari extreme.
Din fericire ce am gasit in Nanjing a fost mult peste asteptarile mele.
Orasul acesta este asezat intr-o locatie mirifica, o combinatie de munte, rau (Yang-tze) si lacuri care l-au transformat intr-un loc ideal de cetate-stat; loc foarte usor de aparat. Orasul a fost incojurat de ziduri foarte inalte si canale de apa si timp de secole a fost un centru comercial si politic.

Ca obiective turistice am bifat doar Zhong Hua Men, poartă principala in partea sudica a orasului de unde se coordona in mod ideal aparara orasului. In rest am stat prin parcuri naturale.
In Rain Flower Terrace am stat ore intregi pe iarba citind iar in Purple Mountain ne-am plimbat o zi intreaga. Sincer, nu ma asteptam sa gasesc un loc atat de pustiu, intr-un oras atat de populat, intr-o China atat de suprapopulata. In aria din jurul Purple Mountain am mers prin padure aproape ore fara sa vedem oameni, cu exceptia unor biciclisti care faceau trasee de mountain bike. Locul mi-a evocat perfect aria din jurul Barcelonei (Collserola) unde la fel erau create niste trasee ideale pentru biking, doar că locul acesta era imens. Mi-ar placea sa am ocazia sa parcurg cateva poteci prin zona cu vreo bicla – ramane de studiat.

Apropos, foarte rar poti sa gasesti in orase lacuri naturale care sa fie accesibile noaptea, fara sa fie in cadrul vreunui parc. In Nanjing am gasit unul langa hotel (probabil ca multe altele) unde oamenii veneau cu masina sau bicla si stateau pe iarba sau inalțau zmeie cu lumini noaptea.

Pe lângă frumusețea geografică a orașului, un alt lucru foarte plăcut a fost un restaurant din apropierea hotelului unde am gasit niste feluri de mancare la care doar gândindu-ma in momentul acesta salivez. In principal o rață preparata intr-un fel cum niciodata nu am mancat (acum ca scriu simt stringenta cautarii prin Shanghai a unui asemenea meniu). Pe langa rață am mai mâncat un peste incredibil; niste pui cu alune, niste prajiturele chinezesti si cateva vegetale pe care nu le-am mai vazut pana acum (ne-am notat pe o lista denumirea in chineza) :). Servirea ireprosabila. Aproape niciodata in Shanghai nu am intalnit personal asa bucuros sa ne serveasca si sa ne ajute. Este posibil ca chinezii din afara Shaghaiului sa fie mult mai “altfel” decat cei din Shanghai, care, mai preocupati de a face bani si a se avea, sunt mult mai individualisti si mai nepasatori (mai ca bucurestenii :P). Ramane de verificat si prin alte locuri…

Hotelul a fost destul de ieftin 13Euro/camera pe noapte si conditiile foarte bune (gen 2 stele in Romania). Singurul defect :) chiar daca pe harta arata sa fie aproape de centru, de fapt era plasat intr-o zona gen IMGB in Bucuresti cu multe hale si uzine la vreo 10-15km de centru. Cu atat mai surprinsi am fost sa gasim acel restaurant superb si ieftin in acea zona si un lac sic si pitoresc in apropiere. Zilnic, ca sa ajungem in centru am luat un autobuz cu care faceam aproape o ora, dar era cu etaj si in general stăteam la cucurigu chiar la locurile din fata. 1RMB biletul – 0.34 RON.

Evident, nu toate lucrurile sunt perfecte in Nanjing, să nu ramaneți cu impresia că ar fi o mică Barcelona estica :). Orasul are o asezare naturala perfecta si locuri frumos prezervate si transformate in scopuri turistice, dar marele defect este ca este populat, mai exact suprapopulat. Nanjingul se confrunta cu aceleasi mari probleme ale orașelor chinezești: mulți oameni, transport urban precar, poluare, mizerie, oameni saraci etc.
Evident, orasul nu e facut pentru gusturile medii ale turistilor occidentali sau chiar romani…Turismul in China este o experiență unică, extrem de pitorească, in care ai nevoie să iți lași o groază de concepții acasă și pur și simplu să deschizi ochii și sa te minunezi…
Poze