Beijing

Initial am plecat vineri seara. Am ajuns cu 40 min inainte de plecarea trenului dar la Shanghai South Railway Station ni s-a spus zambind ca trenul pleaca din gara de nord. Am alergat ca nebunii si cu metroul am ajuns in gara cu 6 min inainte de plecarea trenului. Ne-am bagat in fata cozilor de chinezi, am alergat pe scari rulante, am sarit garduri de protectie si am ajuns pe peron chiar in minutul cand trenul era programat sa plece. Din pacate trenul era deja in miscare; cele 18 vagoane se pusesera in miscare de cel putin un minut. Ca intr-o prezentare siropoasa despre importanta timpului, am descoperit cat de mult inseamna un minut. Din acel moment m-am decis sa imi pun mereu ceasul cu un minut inainte :). Oare in filme cum reusesc actorii mereu in ultimele secunde sa faca lucruri chiar mai marete decat sa prinda un tren?!
Un canadian, Patrick, care a pierdut si el trenul (se jucase prea mult jocuri video), si-a cumparat un billet la o clasa inferioara de la un chinez pe strada. Am aflat prin sms ca biletul nu fusese fals asa ca s-a putut prezenta la meeting-ul lui bancar :). Tot raul are si o parte buna. Noi ne-am schimbat biletele pt a doua zi si am stat singuri in compartimentul super fain. Am ramas indragostit de caile ferate chinezesti unde conditiile au fost mult peste asteptari. Am avut un somn leganat de 1463km – 11.30 ore.
Beijingul mi s-a parut ospitalier judecand dupa angajata garii care ne-a ajutat sa gasim casa de bilete ducandu-ne prin niste cotloane nepublice ale garii. Gara era mare si veche si mi-a accentuat o caracteristica a Beijingului in comparatie cu Shanghaiul – vechimea. Lucrurile par impregnate de istorie, nu ca Shanghaiul care parca acum a iesit din spumele Yang-tze-ului. In metrou mi-am reamintat garniturile din Barcelona care parca veneau din filmele din anii ’70. Am ramas mirati ca nu era electronic iar controloarele iti rupeau biletele dupa ce iti ziceau Ni Hao inainte de ati zice Xie xie :). Metroul vechi si parca total neadaptat unui oras cu 17 milioane de oameni. De olimpiada autoritatile au promis insa deschiderea a 5 noi magistrale fara de care se pare ca totul se va transforma in haos.
In prima zi am plecat cu autobuzul catre Summer Palace. O gradina imensa unde imparatii din dinastiile Ming si Qing isi petreceau verile. Locul avea “munti”, lacuri, palate, gradini – tot ce este necesar unui spatiu Feng Shui de petrecere a unor momente regale. Priveliste faina, multe obiective de pozat, copacii incepusera sa infloreasca dar parca prea multi turisti, mai ales pt o perioada de extrasezon. Am ramas cu imaginea Beijingului acoperit de smog, lumina polarizata care nu lasa sa se vada bine muntii din jurul orasului. Pacat ca e asa de locuit orasul asta care ar putea fi ca Brasovul, un oras interesant de trait. BTW – aici am vazut cei mai multi chinezi cu casca de biciclisti – semn de civilizatie(?!) dar si de proximitate cu locuri faine de biking.
Ne-am intors cu acelasi autobuz. Am fost norocosi sa avem locuri pe scaune intr-un autobuz in care am descoperit teroarea transportului in comun intr-un oras suprapopulat. Strazile sunt imense in Beijing insa insuficiente mai ales ca orasul nu are infrastructura suspendata pe care o are Shanghaiul.
Arhitectural orasul mi s-a parut mult prea dezvoltat pe orizontala: bulevarde extra largi, cladiri impozante dar mai ales pe latime, piete imense. Orasul miroase a centru politic si istoric dar nu are “tupeul vertical” al Shanghaiului care parca vrea sa arda etapele istorice si sa isi depaseasca fratele mai mare. (Ca anecdota, un coleg mi-a spus ca Beijingul nu are cladiri inalte pt a evita sniperii care ar putea atenta la vietile politicienilor :).
Seara am fost la Beijing Opera intr-un loc unde ni s-a spus ca este cea mai buna opera din Beijing. In interiorul unui hotel am descoperit o mare multime de straini care venisera sa asiste la acest spectacol. Sincer mi s-a parut extrem de boring si infantil asa ca pana la urma am si adormit. O amestecatura de pantonima, costume chinezesti; acrobatii, versuri ciudate care intr-un program de nici o ora erau tintite sa mai ia niste bani de la niste turisti ignoranti si dornici sa mai guste cate ceva din exotismul Chinei. Ma rog, poate nu am eu stomac sa diger asa ceva, dar daca m-as mai duce odata as prefera sa o fac alaturi de niste spectatori chinezi care par pasionati de genul asta de opera. De notat ca spectacolul asta avea subtitrare in chineza si engleza.
A doua zi dis-de-dimineata am plecat spre Marele Zid. Am ales zona cea mai indepartata de Beijing in speranta ca o sa scapam de cat mai multi turisti. Am facut o alegere inspirata. Dupa 3 ore de mers am ajuns intr-o zona pustie a zidului. Toti cei din autocarul cu care am venit au ales sa urce cu telescaunul asa ca am avut o portiune de zid pe care am parcurs-o doar in 3 si ne-am putut bucura de peisajul salbatic si pustiu. Am inceput un traseu de 10 km pe zid precum un traseu de munte. Cat vedeai cu ochii in stanga si dreapta dadeai de zidul care serpuia pe creste. In fata si spate un peisaj semi-desertic, cu pamant rosiatic, vegetatie putina si un cer cu prea multa lumina polarizata din pacate. Lumina asta ca o ceata ne oprea sa vedem prea mult si ma facea sa imi amintesc cu placere de privelistile din Fagaras, unde cerul mult mai clar te lasa sa vezi in departare. Peisajul parea alpin dar am aflat cu suprindere ca altitudinea era sub 500m. Impresia asta o dadea clima arida a locurilor acestora aflate atat de aproape de deserturile Mongoliei.
La capatul traseului am coborat cu tiroliana pe deasupra unui lac scurtand o distanta de 20 min la 20 de secunde. In pachetul turistic cumparat am avut si o masa gratuita la final. Dupa cei 10 km parcusi am avut una dintre cele mai bune mese chinezesti. Mancare de cantina foarte gustoasa.
Drumul de intoarcere a luat-o prin niste sate chinezesti in care ne-am mirat de investitiile facute: drum impecabil asfaltat, loc de exercitii pe marginea raului, iluminare stradala facuta cu celule solare etc. Poate doar niste pregatiri pt olimpiada sau o particica de excedent commercial care se investeste intr-o viata mai buna pt oameni.
In ultima zi am avut parte de cea mai interesanta experienta. O furtuna de nisip :). Am inteles ingrijorarile celor care vor participa la olimpiada. In vantul cu nisip care intuneca atmosfera de nu mai poti vedea soarele e greu sa mai alergi maratonul. Am citit ca la o furtuna intr-un an trecut 50.000 tone de praf au fost aduse peste Beijing (cifrele mari caracterizeaza China nu-i asa?!). Autoritatile lupta chiar si prin generarea de ploi la periferii, dar se pare ca e o lupta inegala. Mongolia inca mai invadeaza China cu toate zidurile pe care si le-au ridicat.
Am vizitat Orasul Interzis in conditii de Storm Dust care parca i-a dat si mai multa culoare locala. Palate multe, curti immense, expozitii cat cuprinde, o gradina frumos amenajata la final si o mare de turisti cu sepcute in general rosii. Doua treimi din complex erau inchise, dar tot parca era prea mult de vizitat. Marea mea dilema a fost oare cum se incalzeau toti oamenii astia in trecut in palatele astea care nu aveau nicio soba. Oare doar se imbracau mai gros?! Oricum – complexul asta turistic - not my type; poate altii au satisfactii si revelatii istorice si personale cand viziteaza imensitati istorice ca acesta, eu unul sunt imun :).
Un complex mult mai intesant a fost Temple of Heaven, un templu mai vechi in care imparatii veneau sa se roage pt recolte mai bogate si pt ploi. Un fel de “papurude” romanesti care releva o caracteristica interesanta a religiositatii chinezesti care a fost si a ramas foarte natural orientata. Chiar si dupa patrunderea Budismului si raspandirea Taoismului, credintele si traditiile antice au ramas puternice. Mi-au placut parcurile din jur, chinezii care venisera sa cante si sa danseze, atmosfera pasnica.
Am plecat seara iar in compartiment ne-am imprietenit cu Nick, un chinez stabilit in Osaka in Japaonia unde ne-a recomdat sa venim in vizita.
Shanghaiul la intoarcere mi-a parut mult mai cald, solar, prietenos, modern, mai nepoluat – un oras cu mai putine de vizitat dar mai placut de trait.

Poze aici.